Ziua de 11 iunie este marcată în România drept Ziua Victoriei Revoluției de la 1848 și a Democrației Românești, sărbătoare instituită prin Legea nr. 27 din 10 ianuarie 2023. Data comemorează unul dintre momentele fondatoare ale statului român modern — recunoașterea guvernului revoluționar provizoriu al Țării Românești și promulgarea Proclamației de la Islaz.
Ce s-a întâmplat pe 11 iunie 1848
La 9 iunie 1848, la Islaz (Teleorman), revoluționarii valahi conduși de Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu și alți lideri pașoptiști au adoptat un program politic revoluționar — Proclamația de la Islaz — care cerea libertate, egalitate în drepturi, reprezentare politică și reformarea societății.
Două zile mai târziu, pe 11 iunie 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu a semnat Proclamația și a acceptat guvernul revoluționar provizoriu. A fost prima recunoaștere oficială a revendicărilor revoluționarilor de către o autoritate a statului, deschizând practic revoluția din Țara Românească.
Documentul este privit ca unul cu valoare constituțională: formula principii de organizare politică și socială care depășeau cadrul vechiului regim feudal și absolutist.
Conexiunea cu Blajul și județul Alba
Deși evenimentele de la Islaz s-au petrecut în Țara Românească, Revoluția de la 1848 a avut centrul său transilvănean la Blaj — oraș din județul Alba. Pe 3–5 mai 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, s-au adunat aproximativ 40.000 de români transilvăneni — una dintre cele mai mari adunări populare din istoria Transilvaniei.
La acea adunare, Simion Bărnuțiu a rostit celebrul discurs pentru drepturile românilor — un text care a electrizat mulțimea și a formulat cu claritate revendicările naționale. Au fost adoptate rezoluții prin care se cerea recunoașterea națiunii române din Transilvania, iar zecile de mii de oameni adunați pe câmpie au strigat, pentru prima oară cu o voce atât de puternică, chemarea care va deveni un refren al istoriei: *„Noi vrem să ne unim cu Țara!”*
Avram Iancu și rezistența armată a moților
Avram Iancu (1824–1872), născut la Vidra de Sus în Munții Apuseni — astăzi localitatea Avram Iancu din județul Alba — a fost figura centrală a rezistenței armate a românilor transilvăneni. Supranumit „Crăișorul Munților”, el a organizat în Apuseni o structură militară proprie: a împărțit teritoriul în „prefecturi” conduse de căpitani locali și a mobilizat mii de țărani din Țara Moților.
Conflictul în care a intrat Iancu era unul cu o geometrie complexă. Armata revoluționară maghiară — honvezii — urmărea subordonarea Transilvaniei față de Ungaria, fără să recunoască drepturile naționale ale românilor. Iancu se afla nominal de aceeași parte cu Imperiul Habsburgic, nu din dragoste față de Viena, ci pentru că alternativa — absorbția în statul maghiar — era și mai rea. A negociat, a trimis petiții, a cerut garanții. Când au venit atacurile asupra satelor românești, a ridicat moții la arme.
Timp de aproape doi ani, între 1848 și 1849, câteva mii de țărani înarmați cu lănci, coase și puști de vânătoare au ținut piept unor trupe regulate bine echipate, în lupte purtate pe crestele și în văile Apusenilor. Tactica de gherilă montană s-a dovedit eficientă acolo unde artileria honvezilor era inutilă.
Când Imperiul Habsburgic — cu ajutorul armatei țariste a țarului Nicolae I — a zdrobit revoluția maghiară în vara lui 1849, victoria nu a adus și drepturile pe care românii le speraseră. Curtea de la Viena a revenit la absolutism, ignorând promisiunile față de naționalitățile care o sprijiniseră. Iancu a trăit această dezamăgire profund. A refuzat decorații imperiale și pensii, a declarat că nu a luptat pentru Austria, ci pentru poporul său. A coborât tot mai rar din munți, a trăit în sărăcie și singurătate, și a murit în 1872, la 47 de ani, cu speranțele naționale încă neîmplinite — dar cu legenda deja construită.
Viitorul i-a dat dreptate: Marea Unire din 1918 s-a înfăptuit parțial pe Câmpia Libertății de la Blaj — același loc unde, în 1848, moții lui Avram Iancu juraseră că vor lupta pentru unitate. De la Vidra de Sus la Alba Iulia, județul Alba poartă în geografie și în memorie urmele celei mai romantice și mai tragice rezistențe din istoria națională.
De ce contează astăzi
Revoluția de la 1848 a fost înăbușită în toamna aceluiași an, dar ideile ei nu au murit. Generațiile care au urmat au construit pe moștenirea pașoptiștilor: Unirea Principatelor din 1859, independența de stat din 1877 și, ulterior, Marea Unire din 1918 — toate se revendică din spiritul de la 1848.
Prin Legea 27/2023, România recunoaște oficial că democratizarea societății și construcția statului modern au rădăcini în curajul celor care, la 1848, au cerut pentru prima dată — și au obținut, fie și temporar — drepturi și libertăți fundamentale.
Foto: Proclamatia de la Islaz — imagine de arhivă / Domeniu public
