Dezrobirea romilor din Romania - un eveniment al Asociatiei Pakiv Romania in parteneriat cu Prefectura Alba
- Published in Eveniment
Dezrobirea romilor din Romania
Discursul presedintelui Asociatiei Pakiv Romania, Dl. Bumbu Ioan Gruia
in cadrul evenimentului realizat in parteneriat cu Prefectura Alba.
“…nu trebuie să uităm noi istoria noastră, dar nici cei responsabili pentru aceste crime împotriva umanității nu trebuie să uite, pentru că dacă astfel de lucruri sunt uitate, ele se pot întâmpla din nou." – acesta este un citat desprins dintr-una din cărțile profesorului englez, Ian Hancock 1999, și el de etnie romă.
Ne-am adunat astăzi, 20 februarie 2015, pentru a marca 159 de ani de la actul domnesc prin care Barbu Ştirbei desfiinţa robia ultimei categorii de sclavi romi ce aparțineau proprietarilor particulari.
Dezrobirea romilor a fost promulgata prin "Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principatul Țării Românești" , la data de 20 februarie 1856, pe baza unui text întocmit de Petre Mavrogheni si Mihail Kogălniceanu, iar 155 de ani mai târziu, la 11 martie 2011, data de 20 februarie devine oficial “Ziua dezrobirii romilor din Romania”.
De curând am avut onoarea de a susține un discurs în cadrul evenimentului „New Diplomacy: Building on 75 Years” – ce marchează aniversarea a 75 de ani a programului International Visitor Leadership Program (IVLP), care s-a desfășurat la începutul lunii februarie, la Washington, unde am avut deosebita plăcere de a vorbi, în calitate de președinte al Romanian IVLP Alumni Association, pe tema drepturilor omului, a discriminării romilor și a eforturilor actuale de promovare a egalității și incluziunii sociale pentru această populație minoritară cât și despre similaritățile între populația Romă și cea afro-americană din aceste puncte de vedere.
De secole încoace, atât populația Romă cât și cea afro-americană au ocupat un spațiu problematic în societățile de care aparțin: întreaga comunitate fiind generalizată şi privită ca un singur „individ” negativ, asupra căruia marea majoritate au putut să-și descarce temerile. Putem spune, astăzi, că ambele minorități, cea a Romilor și cea a afro-americanilor, au avut un numitor comun și anume - SCLAVIA. Deși acest statut al sclaviei a dispărut cu mult timp în urmă, ambele comunități minoritare au trebuit să lupte pentru emancipare deplină și respectul din cadrul societăților cărora aparțin, acest proces continuând și în prezent.
Sclavia (din latinescul medieval sclavus < slavus) desemnează condiția umană a persoanelor (sclavii) care lucrează pentru un stăpân fără remunerație, nu dispun de nici un drept asupra propriei persoane, por aparține oricărui om liber și nu se pot răscumpăra ei înșiși. Ei trebuie să îndeplinească toate ordinele stăpânului de la naștere sau capturare (trecerea de la libertate la sclavie) până la moarte sau eliberare (trecerea de la sclavie la libertate). Din punct de vedere istoric, sclavia înseamnă, prin definiție, negarea egalității între oameni, iar filozofic sclavii erau considerați ca o specie aparte și inferioară.
Este important de știut că, în urma unor studii genetice efectuate în anul 2012, s-a descoperit originea poporului Rom, mai exact în India, zona nord vestică a acesteia. Se știe că aceștia au migrat sub formă de grup, în urmă cu 1500 de ani, ajungând în zona Balcanică acum 900 de ani și ulterior răspândindu-se pe teritoriul Europei.
Este interesant faptul că această comunitate este menționată în Shahnameh – Cartea Regilor - poem scris de poetul persan Ferdowsi, acesta ilustrând , atât din punct de vedere mitic cât și istoric, trecutul imperiului Persan. Conform acestui poem, regele imperiului Neo-Persan – Bahram află, spre sfârșitul domniei sale, faptul că populația săracă nu își putea permite să asculte muzică; astfel acesta cere regelui Indiei să trimită zece mii de luris, adică bărbați și femei care sunt experți în cântatul la lăută – un instrument muzical cu coarde; când aceștia ajung la destinație, regele Bahram le oferă fiecăruia un bou, un măgar și o cantitate de grâu astfel încât să poată trăi din agricultură și astfel să poată bucura inimile săracilor cu muzică. Poemul spune că aceștia au mâncat boii și grâul primit și s-au întors la rege înfometați cerând mai mult. Regele, înfuriat că au pierdut tot ceea ce le-a dat, le ordonă să își strângă bagajele și să plece, fiind nevoiți să rătăcească în jurul lumii.
Conform istoricului Nicolae Iorga apariția romilor pe teritoriul Principatelor Române corelează cu Invazia Mongolă din 1241, sugerând probabilitatea ca robii romi (care erau cercetașii, iscoadele, rotarii, crescătorii de cai, căruțașii, căldărarii, pielarii, cortorarii și fierarii mongolilor și mai târziu ai tătarilor) să fi fost preluați de la mongoli și tătari în secolul al XIV-lea, odată cu înfrângerea acestora de către regii poloni sau ungari, de către voievozii români sau de către țarii ruși (robia romilor existând în toate aceste țări, dar și în Persia și Asia centrală care au fost de asemenea dominate de mongoli și tătari).
Poporul Rom este menționat prima dată ca apărând în Țara Românească, drept oameni liberi, dobândind statutul de sclavi din motive economice, sociale, militare și posibil rasiale, datorită competențelor dobândite în India și Imperiul Bizantin, și anume, în principal, lucrul cu metalul, arta tâmplăriei și arta divertismentului.
În Moldova, romii sunt amintiți prima dată în 1428, când Alexandru cel Bun dăruiește mănăstirii Bistrița 31 de sălașe de țigani și 12 bordeie de tătari. De asemenea, mai sunt amintiți țiganii mănăstirilor Visnevati (1429) și Moldovița (1434).
În Transilvania, prima informație despre prezența țiganilor se referă la Țara Făgărașului. În timpul lui Mircea cel Bătrân, boierul Costea stăpânea satele Vistea de Jos, Vistea de Sus și jumătate din Arpașul de Jos, precum și 17 țigani de cort.
La venirea romilor, sclavia era deja practicată în Principatele Romane, în timpul războaielor cu tătari, prizonierii tătari au fost transformați în sclavi; romii, fiind văzuți ca străini, erau tratați exact ca inamicii tătari.
Este documentat că procesul de înrobire începuse deja în secolul XIII, condiția de sclav apărând mai târziu, drept cauză fiind măsurile luate de moșieri, instanță și mănăstiri pentru a preveni ca forța de muncă romă să părăsească Principatele, așa cum aceștia începeau să facă drept răspuns la cererile tot mai împovărătoare asupra abilităților lor. Drept urmare aceștia trec de la statutul de „dependență fiscal limitată a domnitorilor români” la statutul de „dependență personală nelimitată a marilor proprietari, mănăstirilor și a boierilor”.
Robii erau proprietatea stăpânului, care dispunea de ei ca de orice alt bun, putând să îi cumpere sau să îi vândă, să-i dăruiască, să-i lase moștenire, precum si dreptul de a fi despăgubit dacă era lipsit de bunul lui (Codul penal al anului 1818 din Țara Românească preciza că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”); mărturia lor nu avea valoare juridică și puteau fi pedepsiți fără judecată. Drept excepție la această legiuire, exista un număr mic de robi care nu erau romi, îndeosebi printre „tâmpiți” (handicapații mintali) și tătari capturați în bătălii, și de romi care nu erau robi (printre familiile înstărite, care-și răscumpăraseră robia sau printre romii „sloboziți”, adică eliberați, care se regrupau în „Slobozii”), dar aceștia nu mai erau denumiți țigani, cuvânt care devenise sinonim cu rob.
La început, toți robii erau domnești. Ei ajung în posesia mănăstirilor și boierilor prin donații sau vânzare prin licitații. A poseda robi era privilegiul unor instituții (robi domnești, robi mănăstirești), sau a unor persoane din aristocrație (robi boierești, robi moșierești) dar nu a oricărui particular, chiar înstărit. Cu acordul stăpânului, robii se puteau căsători între ei și își puteau crește copiii împreună, dar dacă soții aveau doi stăpâni diferiți, copiii lor, odată în stare de a munci, erau împărțiți în mod egal între cei doi stăpâni; copiii născuți dintr-o roabă cu stăpânul sau cu un om liber, sau dintr-un rob cu stăpâna sau cu o femeie liberă, erau prin naștere robi și aparțineau stăpânului atâta vreme cât acesta nu lua altă decizie. În cazurile stabilite de lege, robii se puteau răscumpăra pe ei înșiși, dar practic, condițiile și banii sau bunurile necesare erau rareori întrunite.
În timp ce sclavii antici erau considerați ca animalele, robii, ca și sclavii afro-americani, erau considerați ca oameni având suflet, deci posibilitatea de mântuire: omorârea lor fără judecată era interzisă. Exista chiar o „teologie a robiei și sclaviei”, deoarece în încercarea de a împăca valorile creștine cu un sistem inuman prin definiție, clericii au creat un suport moral pentru sclavie, așa cum au existat „justificări” ideologice și pentru rasism, pentru antisemitism, pentru diferitele genocide și deportări istorice. Această „teologie a robiei” a existat și în țările române, unde multe pasaje din Biblie despre sclavi și sclavagismul antic sunt traduse în limba română prin „rob” și „robie”, folosind la reglementarea acesteia, astfel că din punct de vedere religios, robia și deținerea de robi apăreau drept „compatibile” cu perceptele creștine și cu mântuirea, mai ales că în limbajul bisericesc ortodox este des întâlnită expresia „robul, roaba lui Dumnezeu” ca fiind vorba despre un supus și un Stăpân absolut.
Sclavii se puteau căsători doar cu consimțământul stăpânului. Dacă cei doi soți aveau stăpâni diferiți, consimțământul ambilor stăpâni era necesar. Dacă robii se căsătoreau fără consimțământul stăpânilor, ei erau despărțiți și copiii lor împărțiți între stăpâni. Abia în secolul al XVIII-lea (după 400 de ani de la începutul sclaviei), căsătoria este declarată indisolubilă, iar stăpânii nu mai aveau dreptul să despartă familiile, părinții și copiii. Un român care se căsătorea cu un țigan devenea și el sclav. Un rob "iertat", în unele cazuri excepționale de stăpânul său devenea "român" sau om liber. Odată eliberat, fostul sclav avea drepturi ca orice alt om liber. Un bun exemplu este cel a lui Ștefan Răzvan, la origine sclav țigan, care ajunge boier și apoi domn al Moldovei. Pe scurt, singurul drept al unui sclav era cel la viață. Condițiile în care erau ținuți țiganii puteau fi mizerabile, totul depinzând de firea stăpânului. La stăpânii cruzi, pedepsele severe și bătaia erau frecvente, o zicală veche afirmând „nu prânzi și nu cina la stăpânul rău, dacă nu vrei să mănânci ciorbă de muci și scuipați”.
O nouă generație de intelectuali educați în vest începe să considere sclavia o practică barbară, mișcarea aboliționistă începând să atragă din ce în ce mai mulți simpatizanți. România, o țară în rapidă modernizare, luând drept model Franța, începe „ să plece urechea” la vocile occidentalilor. Astfel între anii 1843-1856, sclavia a fost abolită; întâi sclavii domnești, apoi cei mănăstirești și în cele din urmă cei boierești.
Pe de altă parte, aspect pe care l-am abordat în discursul susținut la Washington, nici comunitatea afro-americană nu a ocupat un loc mai bun în cadrul societăți din care făcea parte, și anume, originile sclaviei în America sunt documentate începând cu anul 1619, când olandezii au introdus primii afro-americani capturați, plantând astfel sămânța sistemului sclaviei care evoluează într-un coșmar al abuzurilor și a cruzimii, care ulterior reușește să dividă națiunea.
Practica sclaviei a început în Virginia , colonie nord americană, in 1619, prin sosirea primului sclav african importat din Africa pentru a ajuta la munca de câmp, și anume în cultura de tabac – motive economice la fel ca și în cazul comunității rome. Sclavia a fost practicată de-a lungul coloniilor americane în sec XVII și XVIII, astfel sclavii afro-americani ajutând la constituirea bazelor economice ale noii națiuni.
Invenția ginului din bumbac în 1793 nu a făcut decât să solidifice importanța centrală a sclaviei în economia sudică. Până la mijlocul secolului al XIX-lea expansiunea spre vest a Americii, împreuna cu o mișcare aboliționistă în partea de nord, provoacă o mare dezbatere pe tema sclaviei, care divide națiunea în cadrul Războiului Civil American (1861-1865). Deși victoria uniunii eliberează sclavii națiunii în număr de 4 milioane, moștenirea sclaviei continuă să influențeze istoria americană, începând cu anii tumultuoși ai perioadei Reconstrucției (1865-1877) până la Mișcarea pentru drepturile civile care a apărut in 1960, la un secol după emancipare.
Totodată știm că există și diferențe între dezvoltarea comunității rome și cea afro-americane datorită faptului că minorității rome îi lipsesc tradiția democratică, în timp ce SUA se bucură de o societate cu tradiții democratice puternice. Cu toate acestea, istoria recentă ne arată că modelul integrării comunității afro-americane în societate poate fi aplicat în mod similar și în cazul societăților în care conviețuiesc minorități de etnie romă.
Acestea fiind spuse, trebuie să menționăm un lucru, chiar dacă etnicii afro-americani și etnicii romi și-au început drumul spre emancipare în același fel, având o ideologie aproximativ asemănătoare, se poate spune că situația afro-americanilor s-a îmbunătățit mult mai mult, până în prezent, decât cea a etnicilor romi.
În consecință, întreaga societate are de învățat din erorile de gândire și ulterior manifestate față de minoritatea romă, cât şi cea afro-americană, însă acest lucru nu trebuie sa fie un impediment în construirea unei societăți bazate pe respectarea libertății, a demnității și a egalității, atât economice cât și sociale.
Tocmai de aceea de-a lungul întregii mele cariere am militat, am luptat și am pledat pentru combaterea violenței și a discriminării împotriva minorității roma, co-existența multietnică și înțelegerea comună, şi aici vorbesc în calitate de, printre acestea se numără funcţiile de: preşedinte al Asociaţiei Pakiv România, consilier al Primăriei Alba Iulia în ceea ce priveşte situaţia comunităţii rome din Alba Iulia, consilier în cadrul Prefecturii Alba Iulia cu privire la problemele comunităţii rome, consilier al viceprim-ministrului României, pe probleme ale minorităţilor, secretar de stat – preşedinte a Agenţiei Naţionale pentru Romi din cadrul Guvernului României."
