Unul din doi copii din România e supus unei forme de abuz

În România, un copil din doi este afectat de analfabetism funcțional, este supus unei forme de violență fizică, emoțională și sexuală, un copil din trei trăiește în risc de sărăcie și excluziune socială, şase copii dintr-o mie mor înainte de a împlini un an de viață, 750 de fete sub 15 ani devin mame anual, cel puțin 100.000 de copii trăiesc fără ambii părinți sau fără unul dintre ei, celor 78.000 de copii cu dizabilități nu li se asigură condițiile necesare integrării socio-educaționale, iar participarea copiilor la decizii care-i privesc nu reprezintă o preocupare a societății de astăzi.

Salvați Copiii România solicită reprezentanților autorităților să oprească starea de neconstituționalitate în care s-au adâncit an de an programele politice ale partidelor, legile bugetului de stat și deciziile privind alocările bugetare locale, a căror fundamentare strategică și aplicativă nu a avut în vedere principiul constituțional al asigurării unui „regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor copilului” (art. 49 al. 2).

Sărăcia familiilor și comunităților în care trăiesc copii

România continuă să fie statul membru al Uniunii Europene cu cel mai mare nivel al riscului de sărăcie sau excluziune socială în rândul copiilor, 35,8% dintre aceștia, adică 1,2 milioane de copii, mai mult decât adulții (30.2%)1, fiind afectați de lipsa de venituri ale familiei care să asigure supraviețuirea sau un trai decent, de izolarea socială și educațională în care trăiesc, de lipsa de acces la nutriție în acord cu vârsta și nevoile biologie ale copilului și la servicii socio-educaționale și de sănătate de calitate.

România rămâne o țară a șanselor inegale, în condițiile în care acest risc al sărăciei variază de la 14,5% în marile orașe la 27,8% în orașele mici și suburbii și atinge un îngrijorător nivel de 44,3% în mediul rural. E de așteptat ca, în cursul anului 2020 afectat de pandemia de COVID-19, aceste date să înregistreze o creștere în ceea ce privește numărul de copii captivi ai lipsei acute de oportunități de dezvoltare.

Datele comparative al UE2 ne arată că, la nivelul populației generale din țara noastră, procentul gospodăriilor care nu își permit măcar o dată la două zile o masă cu carne/pește sau alt tip echivalent de proteine ajungea la 14,2% (media UE fiind de 6,7%). Aceeași sursă ne arată că 26,5% dintre copiii României cresc în locuințe care nu au toalete în interiorul casei, media la nivelul UE fiind de doar 1,8%.

Educație echitabilă și de calitate pentru toți copiii

În ianuarie 2020, peste 275.000 de copii cu vârsta învățământului obligatoriu (7-17 ani) nu mergeau la școală, iar, pe ansamblul învățământului primar și gimnazial, rata abandonului școlar pentru anul 2018/2019 a fost de 2,1%, ceea ce înseamnă aproximativ 35.300 de elevi, indicatorul fiind în creștere față de anii anteriori.

Părăsirea timpurie a școlii4 reflectă incapacitatea sistemului de readucere la școală a copiilor, România înregistrând un procent de 15,3% al tinerilor între 18-24 de ani care au finalizat doar 8 clase sau mai puțin, deși țintă fixată de România, în 2010, a fost de reducere a fenomenului la 11,3%, până la sfârșitul acestui an.

41% dintre elevii români din sistemul educațional se plasează în aria analfabetismului funcțional, conform evaluării internaționale PISA.5 De asemenea, scorurile la matematică și științe au fost mai slabe decât în toate celelalte 5 evaluări la care a participat România în perioada 2000-2015: 46,6% și, respectiv, 43,9% au mari dificultăți în realizarea de calcule matematice simple, iar cunoștințele lor generale despre societate, oameni și univers sunt foarte limitate.

Problemele structurale semnalate de Salvați Copiii în comunicarea cu Ministerul Educației, care împiedică obținerea a ceea ce numim educație echitabilă și de calitate, sunt următoarele patru:

• Disparitățile uriașe în calitatea actului educațional, ușor de constatat de la o școală la alta sau între cadrele didactice ale aceleiași școli. Această stare de fapt, tolerată încă din anii regimului comunist, s-a acutizat în special între mediul rural și urban mic, pe de o parte, și orașele mari, dar putem regăsi diferențe uriașe de calitate a infrastructurii și a competenței personalului didactic inclusiv în orașele prospere din punct de vedere economic.

• Absența evaluării periodice a nevoilor sistemului educațional și, pe cale de consecință, finanțarea lamentabilă a sistemului de educație, mai ales în ceea ce privește infrastructura, bunurile și serviciile destinate copiilor. Deși Legea 1/2011 privind educația națională prevede, în mod imperativ, în art. 8, că ”Pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv”, acest deziderat a fost anual blocat, invocându-se argumente de natură politică sau economică, în detrimentul obligației fundamentale de asigurare a respectării dreptului la educație de calitate al copiilor.

• Absența politicilor integrate (familie – școală – servicii sociale – transferuri sociale) și a măsurilor concrete de asigurare a echității în participarea școlară a copiilor. Colaborarea interinstituțională, în special în comunitățile medii și mici, între școală și serviciile socio-medicale, concretizată prin programe integrate destinate copiilor și familiilor vulnerabile, reprezintă singura soluție ca impactul politicilor și măsurilor actuale să crească.

• Lipsa de participare a elevilor în procesul decizional al școlilor, în evaluarea activităților și competențelor cadrelor didactice și ignorarea sistematică a importanței pozițiilor lor cu privire la starea învățământului preuniversitar. O primă măsură ar putea consta în completarea metodologiilor de evaluare anuală a performanțelor de organizare a activităților la clasă și de comunicare pedagogică cu elevii, cu măsuri de implicare directă a elevilor în ciclurile primar, gimnazial și liceal.

Violența asupra copiilor

Violența împotriva copiilor reprezenta un fenomen pandemic înainte de izbucnirea epidemiei de COVID-19, estimându-se că, la nivel global, 1 miliard de copii cu vârste cuprinse între 2 și 17 ani sunt supuși violenței fizice, sexuale, emoționale sau neglijenței în fiecare an.6 COVID-19 amenință să accentueze riscul de violență împotriva copiilor, în special pentru cei aflați deja în risc mai mare de violență – inclusiv fete, copii săraci, copii cu dizabilități și cei în contexte fragile.

În România, deși interzise prin lege încă din anul 2004, abuzul și neglijarea continuă să fie fenomene prezente în viața copiilor. Fenomenul violenței fizice se menține la un nivel ridicat. În 20137, 63% dintre copii afirmau că sunt bătuți acasă de către părinți, și 7% de către cadrele didactice, ca parte a procesului de disciplinare, în timp ce 20% dintre părinți încă considerau pedepsele fizice drept un mijloc corect și adecvat de educare a copiilor, aplicând sistematic corecții fizice copiilor lor. Datele preliminare ale unei cercetări Salvați Copiii privind violența, ce va fi lansată în curând, indică o scădere a incidenței pedepsei corporale raportate de către copii la 45%.

Datele despre violența în familie și toleranța față de așa-numite forme ”ușoare” ale abuzului fizic relevă o subraportare cronică la nivelul sistemului de protecție a drepturilor copilului în ceea ce privește abuzul fizic (1236), abuzul emoțional (1860) ori abuzul sexual (1045).

Pedepsele corporale rămân populare în alegerile părinților pentru a rezolva disputele cu copiii lor ori a corecta atitudinile sau comportamentele neacceptate ale copiilor, cu riscul escaladării spre forme de abuz ori rele tratamente.

În România, școlile se confruntă cu multiple manifestări de violență, semnificativ fiind fenomenul de bullying, de obicei asociat cu discriminarea, homofobia sau rasismul, violența fizică și verbală între elevi.

Conform anchetei sociologice din 20178, anual, 400.000 de copii sunt angrenați în forme variate de bullying/cyberbullying, 200.000 de copii sunt victime ale violenței fizice, iar alți 200.000 sunt autori ai faptelor de lovire, intimidare, amenințare.

Pentru diminuarea acestui fenomen, Normele metodologice anti-bullying, adoptate în 2020, având la bază experiența Salvați Copiii, trebuie respectate cu consecvență, astfel încât în toate unitățile de învățământ să funcționeze mecanismele de prevenire, identificare și soluționare a situațiilor de bullying.

Din perspectiva protecției copiilor prin identificarea abuzurilor sexuale de către serviciile de asistență socială și serviciile medicale și sesizarea acestora către organele de urmărire penală, observăm o diferență uriașă între datele statistice cu privire la numărul mamelor minore sub 15 ani și numărul inculpaților trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de act sexual cu un minor (art. 200, Cod penal).9 Subraportarea fenomenului de abuz sexual este evidentă dacă ținem seama de faptul că sistemul de asistență socială și protecție a drepturilor copilului identifică sub 1.000 de cazuri anual, iar în raportul Ministerului Public se menționează că au fost trimiși în judecată 232 de inculpați pentru comiterea infracțiunii de act sexual cu un minor.

Anca Apostol

magnanews.ro